Un text de arh. F.J. Echeriu (marturii despre facultatea de arhitectura)



Postam niste saci de deseuri in fata curtii,cand l-am zarit. Era nemiscat, pasise de pe trotuarul opus portii noastre in strada,strecurandu-se printre masinile parcate haotic, imbracat elegant, palid si putin preocupat . Am insistat sa intre , sa bem o cafea. A refuzat invocand o intilnire grabnica inainte de a ajunge la Academie, unde Serban Cantacuzino urma sa fie sarbatorit. S-a intors si a mai facut odata un semn cu mana , indepartandu-se pe strada Mantuleasa, strada tuturor disparitiilor. Doua ore mai tarziu un incredibil telefon anunta: a murit Puiu Lungu, Stefan Lungu ,arhitect. Si mai tarziu, un faire-part oficial anunta ca profesor doctor arhitect Stefan Lungu incetase din viata. Avea sa fie numit cu titlurile pe care viata i le refuzase: nu a fost nici doctor in stiintele arhitecturii, imi retin orice fel de comentariu ironic si nici profesor,oficial. Dar tot « dom’ profesor » era apelat. A murit, adica a trait si a murit.

Eram vecini, locuia intr-un bloc interbelic vis-à-vis de fosta scoala Mantuleasa, darimata inutil si inexplicabil de grabnic cu cativa ani inainte. Cele doua edificii de la inceputul strazii faceau preludiul a ceea ce trebuia sa devina in curand vechea strada negustoreasca, se chema strada Vantului; o constructie inca neterminata catre Mosilor confirma trista realitate: Mantuleasa, vechea Mantuleasa era pe duca. Prin anii saptezeci, un bloc de apartamente proprietate personala rupea brutal scara cartierului. Dupa schimbarea regimului politic, tesatura diafana a cartierului, cu multa verdeata si liniste va avea sa faca loc unui fluviu fierbinte de otel: Calea Mosilor se revarsa in mult prea firava strada Mantuleasa neincetat, zi si noapte. Melancolica strada era acum sfasiata de manele tiganesti pana in zorii zilei; regulile burgheze inlocuite de anarhia cotidiana, invazia topeniei si bunului plac , schimonosind una din fizionomiile urbane unice in Bucuresti. Pana si cerul este invadat : treimea superioara a cladirii construite de curand langa Biserica Armeneasca ocupa cu incapatinare o bucata din cerul strazii .
De mortuis nil nisi bonum (dicendum est)
Despre morti (sa vorbesti) numai de bine (sau sa taci.).

Strada Mantuleasa strange in mod bizar temele importante ale vietii prietenului nostru. S-a mutat tarziu in Mantuleasa: si-a jertfit , umilit , o splendoare de R12 cam prin anii 74-75.

Casa in care locuim,o vila construita in 1925 de un maistru italian, Micheluzzi, forma inainte de razboi o singura proprietate cu vila vecina a carei autor a fost arhitectul Doicescu,”Professore”, cum il numea Puiu cu dragoste . Printre primele case construite de tinarul arhitect in 1935 , impreuna cu antreprenorul care ii era frate, casa in stil neoromanesc, o constructie echilibrata pe o veche baza ce se gasea pe teren,o pivnita de vinuri, putea fi prototipul vilei bucurestene: o bogata gradina in fata ascundea cu coroanele pomilor viata tainica din spatele arcaturilor.Vinul de neam teleormanean , facea deliciul bucurestenilor intre razboaie- nu mare ,nu mic, tocmai potrivit.
Ambele case se sprijineau una intr-alta, stresini largi si umbroase se intretaie armonic. Ne opream adeseori impreuna sa admiram ceea ce ni se parea nu numai o lume pierduta pe veci, ci si esuarea unor canoane in care credeam si care, in ciuda revirimentelor politice isi pierdusera forta exemplara, pierdute erau calmul, politetea si serenitatea acelor cladiri.

De mortuis nil nisi bonum …..
Dupa cutremurul din 1977 Scoala de Arhitectura a fost antrenata intr-un proces ce mima concursul de arhitectura pentru a gasi noua forma a Capitalei dictatorului.
Idei vechi, interbelice unele , altele tributare stilului Carol al II-lea, aveau sa napadeasca in prospat creata tabla de joc a lui Ceausescu. Doua echipe ce aveau sa se intilneasca : cea a profesorului Doicescu , cu Puiu Lungu si Petrica Ciuta si cea a profesorului Iotzu , unde colaboram. Asa ne-am cunoscut prin lucrul cot la cot. Exemplaritati ale Europei acopereau peretii: voiam tot ce este mai bun pentru Bucuresti: complexati, masuram cu invidie Champs Elisee si o comparam intristati cu cele cateva sute de metri cat avea sa devina Victoria Socialismului.
Fiecare avea cate o sarcina la intocmirea machetei: Prof.Iotzu lucra la o versiune a Pietii Unirii, Petrica Ciuta ocupase dealul Arsenalului, la poalele caruia incercam sa inchei un peristil maret, prof. Doicescu, plutind ca un duh peste ape m-a intrebat daca stiu cate arcade are rue Rivoli si dece oare sa-i depasesc cu de trei ori lungimea cu proiectul porticului solemn pe care il bricolam cu osardie. Puiu Lungu bombanea in permanenta incercand sa faca imposibila miscare de a face un boulevard de onoare intre cele doua puncte opuse: Piata Unirii si Casa zisa inca de pe atunci a Poporului. N-am inteles ca suntem materialul necesar canibalizarii: se mima ceva si se cunostea deja castigatorul. Am pierdut cu totii batalia, lucrurile inca nu se inrautatisera in acea vreme suficient; ce-i mai rau abia urma sa se intimple. Orasul a fost rupt in doua, sase sute de hectare de desert urban s-au cascat spre luarea aminte a acestui oras nefericit. De atunci Bucurestiul nu si-a mai revenit si nici generatia noastra, care am fost partasi , martori si victime ale vremii aceleia. Aud si acum ca o voce de departe ca eram bine intentionati, dar am fost manevrati si tradati, nu stiu daca poate fi o consolare sau o scuza. In orice caz am vrut mai mult decat am putut.

Dela profesorul Doicescu mostenise pasiunea pentru Wright, in special pasiunea intinselor orizontale si a prelungilor umbre lasate de amplele stresini ale vilelor wrigthiene. Caramida aparenta, lemnul prelucrat rafinat, intinderea teraselor. Generatia lor (sau sa spun generatia noastra) ignora modernitatea cubista si se refugia in apropierea secolului XIX pe care o reprezenta arhitectul american .Wright a lasat mai multe urme in cultura noastra decat Marcel Iancu. Generatia careia i se refuzase redemptiunea , generatia cu privirea catre cerul unor avioane ce nu aveau sa mai vina , generatia care se autosalva prin sport. Morga anglo-saxona a unei generatii ce mima de dragul amintirii , forma unei intilniri ce nu avusese loc, opozitie astenica la colectivizarea fortata a unui individ cu alte opinii, alte ipoteze, alte ascendente. ”Ceaiurile”,mai stie cineva ce insemnau ele?, erau populate de sunetele unei armate invingatoare, ce ne ocolise. Iertatori, romanii plini de inutile sperante , dansau in ritmurile lui Glenn Miller. Mai erau si 2Mai, si Vama veche si alte iluzii.
Era in blandul snobism o nespusa dorinta ca viata ar putea avea si o alta desfasurare, totusi.
Schimbarea, neasteptata, a avut pana la urma loc: prea tarzie , deturnata si schimonosita. ”Modelele” s-au dovedit invechite, charme-ul lor prafuit, ridicol si inutil.
N-as vrea sa se creada ca adinca mea compasiune cu generatia lui Puiu, si repet, si a mea, nu ar fi reala si adevarata. Cat de adevarat are voie sa fie adevarul spus in cetate? ”Obsequium amicus, veritas odium parit.” Adevarul obsechios (supus, caldut, conjunctural, social adaptat ) opus urii la care te condamna spunerea adevarului. Dar cine sunt eu sa cred ca pot spune adevarul?
(...)
Pe Puiu l-am cunoscut in imprejurari speciale : pe cand imi sustineam diploma. De ce speciale ? El era secretarul comisiei de diploma si diploma isi punea printre altele scopuri si cel de a utiliza computerul. De utilizat l-am utilizat, dar abia dupa ce am folosit vointa desenului analog : calculatorul (era ditamai unitatea de calcul a Universitatii) a mutat cu sfiiciune doua sau trei din adresele unui plan de urbanism pe care le-am propus spre optimizare. Puiu a prins pare-se miscarea si discret mi-a soptit o fraza care n-o mai stiu reproduce , dar care continea ideea centrala cum ca in meseria asta…
Nu neg faptul ca de 25 de ani sunt un fan al programelor CAD. Cata valoare au ,a fost cuprins in acea scurta discutie cu Puiu. Desigur am mai lucrat impreuna, el pe jos si eu cu calculatorul, intotdeauna putin in intirziere…

Puiu iubea desenul ales. Cultul pentru desenele de arhitect ale lui Professore era bine cunoscut. Inainte sa moara , i-am relatat faptul ca o arhiva a profesorului, arhitectului si antreprenorului Niga era stransa si susceptibila de a fi predata unui responsabil. Si-a manifestat regretul ca Uniunea nu ar fi cel mai sigur loc de arhivare.
Cerea cu incapatinare studentilor sa-si exerseze capacitatea mintii de a controla mana. Pacat ca Scoala nu intelege asta suficient si permisiva, luata de val , accepta virtualizarea excesiva a meseriei noastre.
Oameni dragi : profesorul arhitect Iorga, fiul istoricului ( mi-a fost primul profesor si mie in anii mici) , doamna arhitect Cristina Neagu , primul lui sef la Proiect Bucuresti, Tucu Hanganu , canadianul si Pastia , parizianul.

Expresia de mortuis nil nisi bonum dicendum est mentionata de Diogene Laertius si atribuita lui Chilon are un inteles contradictoriu : In contextul legal se refera la principiul din legislatia anglo-saxona (si a altor legislatii) ca defaimarea unei persoane decedate nu este actionabila in justitie. In contextul colocvial spune ca este social neadecvat sa spui ceva negativ despre o persoana decedata . La Kurt Vonnegut « Player Piano » se foloseste termenul cu referinta la o persoana exclusa dintr-un grup la putere.
Inchipuind o situatie inversa si dictonul aferent in sens antinomic : de viviis? nil nisi malum dicendum est ar presupune prea multa vina si prea multe datorii pe care cei ramasi le-ar avea fata de Puiu. Si totusi….
Avea credinta ferma ca arhitectul este membrul unui corp elitar si a militat convins pentru reasezarea meseriei intr-o zona mai rarefiata. Utopica sa incercare voia sa stabilizeze Uniunea ca purtatoare a idealurilor inalte. Snobism ? Ratacire ? Aroganta ? Donquijotism ? Sau o disperata si de multe ori neimpartasita iubire pentru aceasta hetaira pe care cu duiosie o numim cea mai frumoasa meserie din lume . As fi vrut ca el , ajuns acum in fruntea organizatiei , sa reuseasca. N-a fost sa fie.

Evocare.

Evocare vorbeste despre voce si auz. E- vocarea cheama la sine . Ea cere linistea fonica si linistea sufletului. Prea mult zgomot de fond, prea multa gargara fara sens.
Evocand, nu poti vedea. Doar umbre imprecise, aluzii, voaluri translucide. Cu cat focalizezi mai intens, cu atit contururile devin evanescente, imprecise, aproximative : Fixand privirea, incepi sa generezi disolutia. Povestea lui Orfeu : istoria unei ingrozitoare pierderi construita din neatentie, lipsa de disciplina si aroganta. Nu cunosc o poveste mai cutremuratoare. De fiecare data cand o citesc, povestea imi sfisie pieptul, si daca vreau s-o fixez didactic, isi pierde intelesul , cufundandu-se in adincimi . Este, emblematica, povestea oricarui povestitor.
Poate ca o conclusio precipitata : intr-un fel , trebuie sa privesti alaturi spre a cuprinde ceva. Este , pana la urma prezumtia oricarei arte: privirea ezitanta. Pare a fi singura strategie rationala in prezenta Infricosatorului : sa folosesti privirea din spatele privirii. Cum se face asta ? : interpretind, meditand, poate cantind un instrument, nu stiu….Cateodata, nu prea des, lasa umbrele sa se apropie si sa-ti vorbeasca.

Ce ramine ? O melodie indepartata cu un text vag si din ce in ce mai de neinteles. O silueta indepartindu-se, cu mana ridicata in semn de salut.

Si ce are motto-ul de face cu aceasta poveste ?

Calofilia letala ( pentru cine si-o asuma) , excluzind poetul ( care nu este de vina ) ne poarta in ceea ce romanii numeau templum . O prisma dreptunghiulara dedicata, in care traiectoriile unor intrusi-pasari deseneaza destinul unei urbe, a unei natii, a unui om ; erau interpretate de auspicii. Aici era zeu terminus , o marca din piatra, batuta in pamint ,care denumea un teritoriu , sau un teren lucrat de om sau un proprietar. Destinul sau apare revelat in aceasta prisma a interpretarii.
Poti privi in aceasta prisma ? Ea este locuita de ingerul pe care il strigi sa-ti spuna cine este meteorul care a traversat brownian cutia revelatiei..
A fost un om bun.
Noi, mai micii lumii, tarzii si nu prea inspirati .
Amicus F


(Sursa: http://fjecheriu.blogspot.fr/2009_02_01_archive.html)





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu